Opinii: Cu comparațiile la psihiatru

Florin Iaru
Florin Iaru
scris 5 mai 2024

Prima vizită în Paris mi s-a întâmplat acum 35 de ani, imediat după Revoluție. Ca orice om nedus la biserică, mă minunam copilărește de tot acest Occident prăvălit peste mine. Nu pricepeam nimic, voiam să înțeleg totul și mă împiedicam de o pâine. La magazinul cel mai ieftin (că așa învățasem acasă, nu intri niciodată, nici ars cu fierul roșu, în magazinele obișnuite – că mori instantaneu!), o baghetă costa trei franci. Imediat, rotițele și biluțele abacului meu imaginar se puneau în funcțiune și mă copleșea consternarea: „Cum să coste, domne, o pâine 18 lei?”

Urmărește-ne și pe Google News

Dar de unde paritatea asta? Simplu. Nimeni, în România, nu lua în seamă cursul oficial. Era 100 de lei dolarul, la negru? Atunci, clar, francul francez era 6 lei. Suma mă amețea, cifrele mi se răsturnau în cap. Noii și vechii prieteni, emigrați sau localnici, încercau cu blândețe și cu surâs să mă educe. „Nu mai socoti în lei! O să înnebunești! Fă-ți socotelile în funcție de câți bani ai!”

Mi-a luat mult timp să mă obișnuiesc. Mi-era mai greu să spun vreunui necunoscut curios ce salariu aveam. Leul nu exista ca monedă, nimeni nu avea reprezentarea lui, așa că mă foloseam de moneda forte europeană. „Știți, ziceam cu modestie, am un salariu de 25 de dolari pe lună.” Se uitau la mine cu ochi mari și parcă le auzeam eu lor rotițele învârtindu-se în cap. Dar amintirea acestei prime ieșiri din țară rămâne, în ciuda ridicolului, luminoasă și caldă.

Însă timpul nu stă, trece. Iată-mă-s de 1 Mai, 2024, la Paris. Demonstrații măricele, cu trupe desfășurate, gaze lacrimogene și arestări. Sfătuit de Caragiale, mă țin deoparte, dar încerc să înțeleg. Nume noi, Noul Partid Anticapitalist, Grupul de luptă împotriva patronilor etc. Oamenii vor ceva sau doar se agită, conform unei îndelungate tradiții franțuzești. Răsună Internaționala, printre alte muzici și muzichii. De la République până la Bastille, toate ieșirile de metrou sunt închise, iar pe malul Senei, un lung șir de mașini ale Jandarmeriei, trupe peste trupe, jandarmii trec călare, pe motociclete, scuturi, costume antiglonț. Calm, un cal se balegă în mijlocul intersecției. Pe laturi, parizienii și turiștii își beau cafeluța ori kirsch-ul. Nimeni nu pare, totuși, să acorde vreo importanță zaverei protestatare. Așa e normal.

Opinii: Care este relația dintre nivelul de încredere perceput emoțional de angajați și starea de bine în cadrul organizațiilor? CITEȘTE ȘI Opinii: Care este relația dintre nivelul de încredere perceput emoțional de angajați și starea de bine în cadrul organizațiilor?

De data asta, tot ca românul, fac socoteli în cap. Înmulțiri, împărțiri, scăderi și, foarte rar, adunări. Încerc să înțeleg (a câta oară) cum stăm noi, cum stau ei, acum, în context european. Înțeleg, dar nu prea înțeleg. Nu e vorba de francezi, acolo e clar (o să povestesc mai jos cât de clar). Pe noi, românii, nu îi înțeleg. Și, anticipez, poate ar trebui să învăățăm ceva de la „socialismul” francez.

Primul lucru: nu mă mai simt un cetățean de mâna a doua. Nu mai deschid calculatorul mintal, să convertesc monezile. Unele prețuri mi se par mari, altele, normale, dar cele mai multe, mai mici ca la noi. Însă nu mă pot opri să le compar. De ce? European sadea, am drepturi.

Unul dintre ele e acela de a mă îndoi, de a cerceta, de a mă mira. Dacă lăsăm monumentele, părăsim farmecul legendar, facem abstracție de suvenirurile emoționante a ginții latine și să trecem la cifre, e ceva de mormăit. Am numărat firfiricii? Hai cu sumele pe masă. Statistica zice așa: în Franța, salariul mediu este de 2600 de euro, iar SMIC-ul (ăla micu’, de respiră greu, dar legal), 1400. În România, salariul mediu e în jur de 980 de euro, iar fratele mai mic și mai pirpiriu, 425.

Așadar, la mediu, câștigăm cam 40%, iar la minimum, 35% față de cât câștigă un francez tipic. Cu toate astea (adică mâna de lucru românească e semnificativ mai ieftină, cheltuielile, mai mici), prețurile produselor sunt, la noi, cam de două ori mai ridicate. Repet: nu direct, ci raportat la puterea de cumpărare.

Am intrat într-un magazin. M-am uitat la prețuri, dar nu am înmulțit cu 5 (cursul valutar) ci cu raportul dintre salarii. Adică cu 2,5. Bănuiesc că vor veni unii mai deștepți să-mi explice cum e cu merele și cu perele, dar, mersi, bonsoir, nu servesc. Și ce mi-a ieșit nu a sunat bine. Produsele de bază sunt mai ieftine. Toate, fără excepție. Chiar produsele dintr-o categorie superioară, cum ar fi brânza Roquefort sau berea Leffe (nu că n-ar fi și mai etichete scumpe).

Opinii: Știu că nu știu CITEȘTE ȘI Opinii: Știu că nu știu

Așadar, unui francez îi e cam de două ori mai ușor să-și umple coșul zilnic decât unui român. Ah, era să uit. Produsele sunt mai bune. Am luat, de curiozitate, câteva lucrușoare care se găsesc și pe la noi. Doamne, Dumnezeule, sunt mai bune! Nu știu cum dracu’ fac, ce le bagă sau nu le bagă, dar alimentele astea simple, ieftine, sînt mai bune, mai gustoase.

O să mi se spună, pe bună dreptate, că, la ei, grosul se duce pe chirie. Iar eu am să spun, tot pe bună dreptate, că e imposibil să supraviețuiești în România, într-un oraș, cu 2100 de lei, fără să faci foamea (de chirie nici nu mai vorbim). Și totuși, cei un milion de salariați care câștigă minimul pe economie trăiesc, au familii. Ba poate mai beau și o bere, nu foarte des. Din acest punct de vedere, încă nu suntem europeni get-beget.

Și, cum spuneam în alte articole, cu niște oameni politici mai inteligenți și mai pricepuți, poate eram mai sus în ierarhia europeană. Dar asta se știe. Ce mă doare, însă, ca român, e calitatea care mi se oferă la un preț mare. Nu văd cheltuieli, nu văd vreun efort, nu văd condiții de război, nu văd salarizare în exces în întreprinderi. De unde vine prețul? Tot aici m-am lămurit. Din concurență. Dar nu aia declamată la conferințe și colocvii. Ci una reală. Pe rafturi stă același soi de produs sub șapte etichete, de la șapte producători diferiți. Ca să supraviețuiască, fiecare scade costul și crește calitatea.

Cum e posibil? Simplu: se umblă la profit. Merge și cu un profit mai mic, că n-o fi foc. Și ce deosebire față de noi! La noi, producătorii și magazinele cad de acord asupra unui preț și pe ăla nu-l mai schimbă nimeni. Nici calitatea nu e o problemă, de vreme ce consumatorul nu are alternative. Morala? Producem la fel, schimbăm etichetele între noi. Să furăm căciula clientului. Visul românesco-dacic milenar are, în sfârșit, un sens: ne îmbogățim repede și, după noi, potopul!

Ar mai fi ceva de menționat, un lucru care nu s-a schimbat aici, pe Sena, în toți acești ani. Seara, oamenii ies ca furnicile, umplu localurile, discută și se bucură că sunt împreună. Nu am văzut, vreme de o săptămână, niciun scandal și, slavă Domnului, am amețit numărând localurile. Io-s convins că patronii ăștia le pun ceva în băutură!

Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole

viewscnt
Afla mai multe despre
opinie
florin iaru