Când Jean Monnet, Robert Schumnan și colegii lor au desenat primele schițe ale arhitecturii europene postbelice, ideea nu era o uniune eterică de idealuri politice sau o suprastructură birocratică în căutare de sens propriu. Era, înainte de toate, o piață. Așa a început totul. Nu cu lozinci, nu cu birocrație. Cu un vis simplu: oameni, mărfuri, idei și bani care se mișcă liber. Din Lisabona până la Helsinki. O piață unică – liberă, competitivă, fluidă. O Europă în care capitalul, bunurile, serviciile și oamenii circulă fără frică, frână sau fișe îndosariate de zeci de pagini.
Dar azi avem un continent cocoșat de sute de reguli. Împovărat de directive, standarde, cerințe. Avem formulare. Avem audituri. Avem sustenabilitate impusă și echitate convertită în blocaje administrative. Europa nu mai premiază inițiativa. Premiază conformitatea. Nu mai stimulează concurența. O înăbușă. Cu reglementări greu de înțeles chiar și pentru cei care le-au scris. Uniunea Europeană e tot mai des percepută ca o fabrică de norme, restricții și decizii netransparent, iar asta alimentând - spre încântarea lor - cohortele de eurosceptici.
În teorie, piața unică e coloana vertebrală a Uniunii Europene. În realitate, e o coloană fracturată. Fiecare stat membru dă să tragă în altă direcție. Fiecare guvern își protejează producătorii “naționali”. Se dau subvenții. Se impun condiții speciale. Se inventează obstacole cu etichetă “locală”.
Una dintre cele mai toxice mutații ale proiectului european este birocrația endemică. Fiecare inițiativă legislativă vine cu studii de impact, fișe de conformitate, audituri ecologice și criterii sociale. Frumos în teorie. În practică, aceste condiționări au devenit o formă de discriminare economică. Cine are resurse să le bifeze trăiește. Cine nu – iese de pe piață. Nu din lipsă de merit, ci de nervi și bani. Directiva privind raportarea sustenabilității, de pildă, impune companiilor europene să producă sute de pagini de date non-financiare. O inițiativă nobilă? Poate.
Dar când o brutărie din Polonia trebuie să angajeze un expert ESG pentru a putea exporta în Germania, nu mai vorbim de sustenabilitate, ci de absurd economic. Deși continuăm să vorbim de o piață liberă, trăim într-un hățiș normativ. În care nu câștigă cel mai bun, ci cel care are mulți contabili, avocați celebri și răbdare infinită. O piață în care antreprenorul devine birocrat, iar funcționarul – stăpânul jocului. Start-up-urile sunt sufocate de cerințe imposibile, agricultorii protestează în lanț, iar companiile mari – ironic – preferă să-și mute investițiile în afara granițelor europene. Să le fie mai simplu. Mai logic. Mai liber.
Europa devine un spațiu economic închis. Încet, dar sigur. Iar competiția adevărată – cea globală – începe să o ocolească. Investițiile mari nu mai vin aici. Tinerii antreprenori aleg alte continente. Marii jucători ies discret din scenă. Nu din lipsă de încredere. Din lipsă de logică.
Revenirea la misiunea fondatoare este o urgență economică și strategică. Într-o lume în care economiile se reconfigurează rapid, iar competiția globală vine dinspre Asia cu o forță pe care Europa încă o subestimează, doar o piață unică robustă poate oferi șansa supraviețuirii economice și a influenței geopolitice. Dar cum se face această revenire? Nu prin discursuri sforăitoare despre “valorile europene” și nici prin comitete care dezbat “oportunități de sinergie”. Ci printr-o reformă profundă, articulată în pași concreți.
În primul rând UE are nevoie de un autoevaluare sinceră. Să vedem ce reguli ajută și ce reguli doar încurcă. Dacă nu mai știm de ce am dat o lege, e semn că trebuie să renunțăm la ea. Pentru fiecare directivă nouă, să eliminăm două vechi. Trebuie să începem să ne întrebăm nu doar ce reglementăm, ci de ce o facem și la ce cost. În al doilea rând: reguli proporționale. IMM-urile nu pot fi tratate ca marile corporații. Nu pot duce în spate aceleași cerințe.
Nu e just și nu e eficient. Uniunea trebuie să creeze un cadru dual: reglementări de bază pentru firmele mici, standarde avansate pentru actorii mari. Egalitate de șanse nu înseamnă tratament identic, ci proporțional. În al treilea rând: digitalizare reală. Una europeană, comună, clară. Nu 27 de portaluri, 27 de parole și tot atâtea limbaje de lemn. Apoi, protecționismul ascuns trebuie scos la lumină și pedepsit. Comisia Europeană nu poate fi un mediator tăcut. Piața unică nu e un concept poetic. E un contract. Ori îl respectăm toți, ori nu mai vorbim de Uniune.
Poate cel mai ignorat aspect al perioadei actuale este însă lipsa culturii economice în rândul decidenților. Europa are nevoie de decizii sustenabile economic, luate de oameni care înțeleg ce înseamnă cash-flow, profit, risc și concurență. Decidenții europeni trebuie să înțeleagă economia reală, cea din fabrici, ferme și birouri. Nu poți face reguli pentru antreprenori dacă n-ai vândut niciodată un produs. Dacă n-ai făcut niciodată o factură. Dacă n-ai simțit niciodată frica de a nu putea plăti salariile la final de lună.
Europa nu are nevoie de mai multe reglementări. Are nevoie de mai mult curaj. Curajul de a-și aduce aminte cine e. Și de ce s-a format. Piața unică nu este un moft liberal sau o obsesie tehnocrată. Este coloana vertebrală a proiectului european. Fără ea, totul devine formă fără fond: euro, mobilitatea, Erasmus, Schengen.
Revenirea la misiunea fondatoare nu e nostalgie. Este singura cale de a face Europa din nou viabilă economic și relevantă global. Altfel, riscăm să devenim un muzeu al reglementării: frumos, ordonat, dar părăsit.
Daniel Apostol este analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES.
