Înainte de a înainta prin nisipurile mișcătoare / seducătoare ale netului, am să încerc să vă amintesc ceva simplu și ușor de înțeles. Scrutând istoria, avem deseori impresia că strămoșii noștri au fost, în mare măsură, niște idioți. Cum de nu au putut să-și dea seama de context, de consecințe, de pericole? Cum de au ajuns să se măcelărească? Cum de au irosit resurse, oameni, cum au ținut lumea la foc mic, de nu a ieșit nici măcar de un borș și-o mâncărică de cartofi? Au pierdut totul dintr-un simplu calcul greșit. Oare nu era clar de la început – așa cum ne apare nouă astăzi?
Nu. Lumea contemporană e și ea o supă (sau o ciorbă) de informații, tendințe, ambiții, negații, pofte și erori, în care înotăm ca tăițeii. Când se termină balul, când se trage linie, e clar ca bună ziua unde, când și de ce s-a greșit. Cum spune poporul: „după război, mulți viteji se arată”. Numai că, repet, perspectiva asta atotcuprinzătoare vine abia la sfârșit, nu la început. În toiul vâltorii, o decizie corectă e mai degrabă improbabilă. Și chiar dacă cineva o rostește, alte zeci de decizii o strivesc ca pe un gândac. Azi, în era comunicațională și a informației mondiale, suntem mai confuzi, mai neștiutori decât bunicii noștri. Sau suntem, în cel mai bun caz, la fel de proști. Dacă nu mă credeți, amintiți-vă de entuziasmul sălbatic, descreierat pe care la-u stârnit fascismul și comunismul.
Indiferent de rezultate, însă, a existat și va exista întotdeauna o entitate sau o personalitate care va încerca să schimbe lumea după chipul și asemănarea sa. Pentru un astfel de personaj, scopul scuză mijloacele. De aceea, ceilalți oameni nu contează. În vechime, armele erau, tehnic, diferite: crima, complotul, trădarea, vânzarea, tortura. Dar scopul lor a fost întotdeauna același cu cel de azi. Nu diferă cruzimea, s-au schimbat numai mijloacele. Și e bine să-i spunem pe nume: puterea.
Spre deosebire de alte demersuri, ea poftește întotdeauna la mai mult spațiu și la mai multe persoane. Eventual la întreaga lume. E un scop nebunesc, fără îndoială, dar asta nu înseamnă că fenomenul nu se repetă sistematic, epocă după epocă. Azi nu s-a schimbat nimic ca punct de pornire. Multe state urmăresc dominația mondială, dar nu ar trebui să pierdem nicicum din vedere că, de fapt, aceste state se ascund în spatele unor persoane, aparținând aceleiași pofte de putere absolute. Nu contează că democrația post-belică a impus reguli noi de comportament social și politic. Sub pojghița ei există în continuare inși care vânează puterea. Puțini ajung în vârful piramidei. Odată ajunși acolo, se folosesc de toate mecanismele și portițele legale, permise, pentru a-și impune voința, la adăpostul „democrației”.
Despre astfel de oameni vorbesc. Cum spuneam, scopul scuză mijloacele, iar mijloacele devin tot mai rafinate. Cum trăim într-o epocă a comunicațiilor, e „normal” ca tocmai comunicațiile și mai nou sositul AI să fie puse la bătaie. Nu vă lăsați aiuriți de blana de oaie a bunelor intenții. Drumul spre iad e pavat cu ele. Bunele intenții sunt numai o haină.
Când auziți că un stat, o instituție sau o companie își impune regulile, fiți siguri că în fruntea lor există cineva, cu nume și prenume și cu o existență verificabilă, care a pus piatră pe piatră să ajungă în fruntea bucatelor.
Dar o să fiu întrebat ce legătură e între pofta de putere și AI? Algoritmul nu are nici morală, nici intuiție, ci numai structuri gramaticale cu sens pentru oameni, dar care mecanismului îi sunt indiferente. Așa că poate furniza argumente, imagini și povești contrare, la comandă, cu care oamenii obișnuiți să rezoneze. Suntem construiți să ascultăm povești. Viața noastră și a celor din jur e o poveste, o bârfă, un „narativ”. Ceea ce ne amintim nu e atât o viziune, cât o înșiruire de cuvinte care are sens și emoție – numai pentru noi. Nu contează dacă e adevărată sau nu.
Poate că știți din discuțiile cu prietenii: fiecare își amintește și relatează diferit aceeași întâmplare din trecut. E clar că lumea noastră e diferită de a celorlalți. Dar, privită în ansamblu, această istorie personală variată are un punct comun, fără excepție: eroul (adică propria persoană) e întotdeauna omul cel mai cinstit, cel mai bun, cel mai capabil, cel mai „uman”. Ceilalți au slăbiciuni. Noi, nu, niciodată. Ei bine, această dorință secretă este punctul slab al fiecărui om și taman pe el pedalează propaganda dintotdeauna. Ea exploatează mândria, speranța, autoiluzia. Și, în timp de îl mângâie pe căpșor, propaganda i se cuibărește în suflet.
Otrava absolută e că insul, în parte și în grup, are dreptul ca, în numele unui bine revelat, să distrugă sau chiar să omoare. Pentru că nu umilește, nu descalifică și nu omoară semeni, ci niște ființe inferioare, care se pun de-a curmezișul evoluției unitare a omenirii. Partea cea mai dificilă e câștigarea încrederii victimei. Când lumea e plină de povești, de informație, și asta într-un ritm amețitor, cum faci ca sticla ta, aruncată într-un ocean burdușit de alte sticle, cu mesaje diferite, să ajungă la țărm?
AI știe, deja, ceea ce nu mai pricepe marea majoritate a omenirii. Civilizația noastră a uitat să vorbească omenește și s-a mărginit deja de zeci de ani să mestece fraze cu un înțeles sărac și simplist. Capacitatea de a gândi cu propriul cap s-a redus dramatic, invers proporțional cu părerile și aberațiile care circulă liber.
Dar despre asta vorbim data viitoare.
(va urma)
Florin Iaru este scriitor și jurnalist, fotograf și tehnoredactor. A scris cărți de proză și poezie și peste 2.000 de articole
