Energia nu mai este de mult doar o marfă, doar o resursă economică, un calcul de producție și consum sau un preț afișat pe bursă. Energia a devenit o dimensiune centrală a puterii politice și a securității internaționale. Conductele de gaz, terminalele de LNG, centrele de rafinare, liniile de interconectare electrică, parcurile eoliene sau fotovoltaice și „fermele” de stocare a energiei au ajuns să fie văzute cu aceeași importanță strategică precum bazele militare sau tratatele de securitate.
Dacă în urmă cu un deceniu dezbaterile despre energie erau Războiul din Ucraina a accelerat această transformare și a arătat cu brutalitate că gazul și petrolul pot fi la fel de letale în ecuația geopolitică precum rachetele și tancurile. Rusia a transformat energia într-o armă, folosind șantajul gazului pentru a crea fisuri în unitatea europeană.
În același timp, Statele Unite și-au consolidat influența prin exporturile masive de LNG, reconfigurând piețele și relațiile transatlantice. China își proiectează puterea globală prin investiții uriașe în tehnologii verzi și în lanțuri de aprovizionare pentru materiale critice. Uniunea Europeană, la rândul ei, încearcă să transforme tranziția energetică într-o pârghie geopolitică, exportând un model bazat pe reglementare strictă, standarde înalte și tehnologii inovatoare.
În acest context fluid și tensionat, diplomația energetică nu înseamnă doar negocieri comerciale pentru prețuri mai bune sau contracte avantajoase, ci presupune articularea unei viziuni coerente, capabile să lege securitatea energetică de politica externă, economia națională de alianțele strategice, tranziția verde de calculul geopolitic. Diplomația energetică este limbajul prin care statele își proiectează puterea și își apără interesele într-un peisaj global în care energia rămâne motorul civilizației, dar și al confruntărilor.
Pentru România, această realitate ar trebui să fie un semnal de alarmă. Țara noastră se află într-o poziție strategică unică, la intersecția dintre Uniunea Europeană, regiunea Mării Negre și Orientul Mijlociu extins. Avem resurse naturale importante, inclusiv rezervele de gaz din Marea Neagră, un mix energetic diversificat și un potențial semnificativ pentru energie regenerabilă.
Cu toate acestea, România nu reușește să își valorifice aceste atuuri la nivel diplomatic și geopolitic. Suntem încă prea des percepuți ca un simplu consumator vulnerabil sau ca un coridor de tranzit, în loc să fim recunoscuți ca un hub regional capabil să ofere stabilitate și soluții.
Problema nu este lipsa resurselor sau a oportunităților, ci lipsa unei direcții coerente. Deciziile noastre energetice sunt des fragmentate, reactive și dominate de ciclul electoral. De multe ori, România nu a vorbit cu o singură voce pe scena internațională: Ministerul Energiei, Ministerul de Externe și Ministerul Economiei au acționat paralel, fără coordonare.
În consecință, am ratat adesea șansa de a fi mai vizibili în negocierile europene privind tranziția verde sau în inițiativele regionale de cooperare energetică, motiv pentru care ajungem să plătim. Un exemplu este povara grea adusă de NZIA pe umerii producătorilor autohtoni când vine vorba de cota de stocare de CO2 sau de emisiile de metan.
Ce ar însemna, concret, o diplomație energetică românească? În primul rând, înseamnă integrarea energiei în politica externă, nu doar în politicile sectoriale. Ambasadele noastre ar trebui să devină actori activi în promovarea proiectelor energetice, fie că vorbim despre cooperarea în Marea Neagră, despre parteneriate pentru hidrogen sau despre atragerea de investiții în regenerabile. În al doilea rând, diplomația energetică presupune alianțe strategice.
România trebuie să își asume un rol mai activ în cadrul inițiativei celor Trei Mări, să dezvolte parteneriate cu statele din Caucaz și Orientul Mijlociu, dar și să își întărească cooperarea cu Polonia și alte țări din flancul estic. În al treilea rând, diplomația energetică trebuie să fie articulată cu sectorul privat. Marile companii energetice, fie ele tradiționale sau orientate spre regenerabile, sunt actori geopolitici în sine, iar statul trebuie să colaboreze cu ele pentru a-și proiecta interesele.
Nu în ultimul rând, România are nevoie de o narațiune clară. În lipsa acesteia, vom continua să fim spectatori la marile negocieri energetice și să reacționăm la decizii luate de alții. O diplomație energetică articulată va putea transforma resursele din Marea Neagră într-un atu geopolitic, nu doar într-un câștig economic punctual.
România se va putea poziționa ca furnizor de securitate energetică regională, nu doar ca beneficiar de fonduri europene. Și ar putea da țării noastre un profil strategic mai vizibil în cadrul Uniunii Europene, unde vocea celor care vin cu soluții cântărește mai mult decât vocea celor care ridică probleme.
Energia nu mai poate fi privită doar prin prisma facturilor de acasă sau a disputelor interne despre prețuri și subvenții. Ea trebuie înțeleasă ca un instrument de putere și de securitate. România are resursele, are poziția geografică, are expertiza. Îi mai trebuie curajul de a folosi toate acestea într-un cadru diplomatic și strategic coerent.
Diplomația energiei este noua monedă de schimb în geopolitica europeană.
Daniel Apostol este analist economic și editorialist, prim-vicepreședinte al ASPES și directorul general al Federației Patronale a Energiei.
