România se retrage din Tratatul privind Carta Energiei (TCE), un acord internațional încheiat în anii ’90 de statele din Europa și fosta Uniune Sovietică ce statuează principiile colaborării transfrontaliere în domeniu și care conține și prevederi privind protecția investițiilor străine în sectorul energetic, permițându-le companiilor de profil să inițieze proceduri de arbitraj internațional împotriva autorităților din alte țări care sunt părți la Tratat, pe teritoriile cărora operează, dacă se consideră prejudiciate prin decizii ale acestora.
Înainte de a fi prezentată aici, informația a fost anunțată cu mult înainte pe Profit Insider
″În ce privește cauzele în care România este implicată, decurgând din calitatea de parte contractantă la TCE, de-a lungul timpului au fost 9 cazuri supuse procedurii de arbitraj, generând cheltuieli pentru stat, atât în ce privește costurile de reprezentare, cât și potențiale daune plătibile investitorilor reclamanți″, se arată într-un document analizat de Profit.ro.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a statuat încă din 2021 că Tratatul privind Carta Energiei este incompatibil cu legislația comunitară. Anul trecut, Consiliul Uniunii Europene a decis retragerea UE și a Euratom din TCE, iar în prezent este în curs de adoptare un acord interpretativ privind neaplicarea Tratatului în relațiile dintre țări membre UE.
″(...) retragerea din TCE, conform procedurii prevăzute de Articolul 34 din Legea 590/2003 privind tratatele, precum și a procedurii specifice TCE conform Articolul 47 al acestuia, ar intra în vigoare la un an de la notificarea Secretariatului TCE. Cu toate acestea, prevederile de retragere din cadrul TCE stipulează că efectele legale ale acestuia aplicabile investițiilor, atât pe teritoriul țării de către investitori ai unei Părți Contractante, precum și a investitorilor români pe teritoriul altor Părți contractate, vor înceta după 20 de ani de la retragerea din TCE.
Modernizarea Tratatului, deși a fost statuată aplicarea provizorie de la data de 3 septembrie 2025, pentru România, din rațiuni de drept intern, ce împiedică aplicarea provizorie, este necesară parcurgerea procedurii standard, de ratificare a textului modernizat al Tratatului de două treimi dintre Părțile contractante (procedură ce poate fi întârziată, prin crearea unor înțelegeri informale între Părți contractante care să ratifice Tratatul modernizat doar la un moment convenabil). Astfel, deși Tratatul modernizat ar reduce clauza de caducitate (sunset clause) de la 20 ani la 10 ani, pentru protecția oferită investitorilor, în practică, acest nou termen pentru protecția oferită investițiilor poate fi prelungit artificial prin întârzierea ratificării de către anumite Părți contractante.
În ciuda celor mai recente evoluții în cadrul procesului de modernizare a TCE, care au ameliorat anumite aspecte problematice în ce privește calitatea de Parte contractantă la Tratat, pentru România rămâne în continuare justificată necesitatea de retragere. Spre exemplu, deși semnarea Acordului interpretativ privind neaplicarea intra-UE a dispozițiilor privind soluționarea litigiilor din Tratatul privind Carta Energiei, împreună cu declarația politică însoțitoare, pot produce efecte juridice chiar și până la finalizarea procedurilor interne pentru operaționalizarea Acordului, acest Acord nu elimină în totalitate riscurile unor proceduri pecuniare declanșate împotriva României de către investitori din exteriorul UE″, se mai menționează în documentul citat.
Statul român a primit anul acesta câștig de cauză într-un litigiu arbitral inițiat în septembrie 2020, în baza TCE, la Centrul Internațional de Reglementare a Disputelor privind Investițiile de pe lângă Banca Mondială (ICSID) de la Washington, în care 44 de investitori străini în proiecte locale de parcuri fotovoltaice îi cereau despăgubiri de peste un sfert de miliard de euro pentru presupuse prejudicii cauzate de mai multe modificări legislative, care au avut ca rezultat reducerea subvențiilor pentru producția de energie regenerabilă constând în certificate verzi suportate pe facturi de consumatorii de curent electric.
Pe de altă parte, printr-o decizie tot de anul acesta, ICSID a decis că România datorează, din același motiv, despăgubiri unui producător de energie eoliană. Acesta a ridicat pretenții de 183 milioane euro, însă cuantumul exact al despăgubirilor va fi negociat între părți.
Statul român le-a plătit, pe 31 mai 2024, suma totală de circa 256 milioane lei (peste 51 milioane euro) altor producători de energie regenerabilă care au câștigat, în februarie anul trecut, procedura de arbitraj pe care au declanșat-o în urmă cu 7 ani, tot la ICSID și în baza TCE, împotriva României, în care aceștia au cerut ca autoritățile de la București să fie obligate să le achite despăgubiri pentru tăierea subvențiilor pe bază de certificate verzi în perioada 2013-2018. Ulterior, după mai puțin de o lună, pe 26 iunie 2024, România a cerut ICSID anularea deciziei arbitrale din februarie și a obținut suspendarea provizorie a executării acesteia. Arbitrajul asupra anulării este și acum în desfășurare.
Tot anul trecut, ICSID a decis că statul român trebuie să-i plătească fostului proprietar al rafinăriei RAFO Onești suma totală de aproape 85 milioane euro, reprezentând despăgubiri și costuri arbitrale, la care se adaugă dobânzi. Este vorba de grupul austriac Petrochemical Holding GmbH, controlat și condus de omul de afaceri rus Iakov Goldovski, care a deținut până în 2016 un procent de 96,5% din capitalul companiei RAFO SA, aflată în faliment, fosta operatoare a rafinăriei, oprită în 2008. În primăvara lui 2025, România a cerut anularea deciziei, deliberările fiind în curs.
Detalii despre celelalte spețe în care România a fost reclamată la ICSID în baza TCE pot fi citite aici, aici și aici.
